Nostalgie de iarnă


Îmi lipsește zăpada aceea venită de-a valma peste lume, soarele care în acea zi s-a înălțat îndrăzneț și a făcut ca râuri să curgă pe străzile care nu îndrăzneau să iasă la lumină. Acum un an nu bănuiam că, la o cafea, pe-nserat, viața mea se va așeza pe alt curs.

Planurile pentru întreaga zi păreau stabilite de la primii aburi ai  cafelei care îmi învăluiau simțurile  când ochii priveau absenți  camera goală,  distanța  amabilă,   palidă rătăcire.  Zgomote îmi trec în auz, discuții mărunte, cuvinte tăioase, tăceri îndelungi încă dor. Mă gândesc la câte greșeli au încăput într-o viață de om, la clipele de încântare, la priviri ascuțite , răni deschise, inima încă îmi este slăbită. Doar migrena este singura care nu m-a părăsit, simt durerea acută … până când? Mă întreb cum mi-am supraviețuit și de data asta, rătăcesc fără sens. Încerc să mă ascund în spatele unor răspunsuri binevoitoare, lumina îmi oferă  și azi binecuvântarea dureroasă.

Deschid televizorul din inerție, totul e fără noimă. Intru în universul virtual, un cerc vicios în care ne ascundem când   vrem  să ieșim în lume.  Click și să fie muzică:     Tú, tan seguro de ti y sin embargo/ Necesitas tenerme en tus manos/ Enseñarme perfecta sumisa y atenta/ Bonita estupenda/ Y yo, tan vacía y tan sola a tu lado/ Enganchada a un amor inventado/ Engañada al principio/ Y a hora cansada de ti/  Y me hice la loca para no perderte – Malu,  acum în  playlist.    Postările  curg, răspunsuri binevoitoare, clișee, post comment, mâncăm sănătos,  cafea cu  frișcă  și zâmbete,  ipocrizie, îmi place cafeaua amară.  Inbox alert, lumea încă mai crede că exist, că îmi pasă. Deschid totuși. Zâmbesc discret. Seducătoare discuție, este el , dar , trezește-te, viața reală o cunoști, femeie, știi că nu poți avea încredere, joacă-te, dar fii prudentă, să nu te-nvingă jocul! Respir alert. Oare ce vrea azi?  Răspund lapidar. Trebuie să ies din casă, rutina învinge, revin în cotidian, constrângeri, replieri de moment. Adio Querida,/ No quero la vida,/ Me l’amagrates tu,/ Tu madre cuando te pario/ Y te quito al mundo/ Corazon ella no te dio/ Para amar segundo- Yasmin Levy.  

Am ieșit  Soarele se-avântă, aruncă flăcări și zăpada căzută de-a valma se crispează, grămezile contorsionate devin lacuri negre , păcatele lumii se revarsă, dar cine mai are timp să observe?  Oamenii grăbiți, nervi, zgomote … era atâta liniște când ningea … mă gândesc unde-i vrăjitoarea , a obosit, și-a pierdut și ultima viață. Dacă-aș fi eu, aș da din nou năvală cu viscolul, să dispară totul, totul …

Revin acasă, intru în lumea mea virtuală, e de preferat celei reale. Deschid instinctiv. Mesaj nou, îmi revine zâmbetul. Din nou el. Schimb amabil de replici, ce faci? Treburi. Dar mai târziu? Respir alert. E oare ziua aceea în care a spus că va veni? Nu pot crede asta, nu,  ar fi prea mult. Nimic în plan? Ieșim? Cu greu îmi controlez genunchii, că doar nu m-a lovit reumatismul chiar acum. Încerc o amânare, o acceptă. Respir alert. Ah femeile … iar haine, ce aleg, farduri, părul e aranjat după ultima furtună la modă. Un duș în grabă, prima rochie care îmi cade la propriu în mână, câteva farduri discrete și am ieșit. In fond, a fost o zi primăvăratică, trebuie să fie bucurie și în suflet  :Tu me tendras que perdonar por este beso que te di/ hay momentos en que sobran las palabras/ no me conoces ya lo se,/  pero fue un impulso de la piel,/ que broto sin esperar cuando te vi./  pero es que asi soy yo…  desnudo el corazon,/  si me sorprende alguien como tu…”-Malu.

Azi am fugit de tine fugind de mine, iar acum se înserează fără tine. Doar aerul rece îmi învăluie simțurile, ard rănile pe care le-a lăsat în urmă iubirea, iar lacrimile se transformă în râul de singurătate care alunecă sub pașii mei rătăcind pe alei. Închid ochii și privirea ta luminează în adâncul meu, alungând umbrele, dezvelindu-mi toate secretele. Aud vocea ta  care îmi susură cuvinte ispititoare sau cuvinte care mă fac să tremur de furie.   Îmbrățișez vântul, ridic mâinile spre cer, invocând vrăjitoarea, fără să mă tem de furtuna pe care ar putea să o dezlănțuie; Blestemat fie calmul tău și cuvintele care răzbat până la mine, blestemate fie cuvintele care îmi însoțesc îndoielile, lacrimile, amintirile pe care zadarnic încerc să le șterg din inimă! 

Te-am alungat de-atâtea ori, distanța  ne-a fost potrivnică, dar tu ai revenit de fiecare dată mai strălucitor, Pentru ultima dată, te rog, privește-mă și spune-mi că te-au obosit capriciile mele,  că ai uitat cum este să iubești,  spune-mi ce crezi, spune-mi că e doar vina mea și pleacă! 

Am crezut că pot masca totul așternând vălul uitării și nu voi mai auzi vreodată nimic, până când vântul jongler l-a smuls și l-a dus departe, deconspirându-mi sentimentele. Am fugit crezând că  voi putea da timpul înapoi și voi putea relua totul de unde am rămas. M-am rostogolit în gând, m-am așternut la picioarele timpului și nu am găsit decât o inimă care sângerează. Rătăcesc în veacul acesta incert care s-a scurs printre noi. „Yo te necesito, me haces falta amigo mío, que seguir sin ti es mi sentencia, mi castigo. Que te necesito, que sin ti… todo anda mal.”-Malu. 

Photo credit: Marina Podgaevskaya

Imagini pentru Marina Podgaevskaya

Anunțuri

IARNA FĂRĂ IARNĂ


Îi era dor de-o zăpadă venită din străfunduri de veac, de troienele așternute de-a valma peste  Bărăgan. Visa la fulgii mari, pufoși coborând discret pe  pământ, amestecați cu rotocoalele de fum înălțate spre cer. Se gândea cum de păsările paradisului nu și-au mai scuturat aripile pentru ca miracolele să se reverse din nou asupra lumiii încremenite în nămeții de indiferență.

„În noaptea asta trebuia să  ningă” , „Cine o să îmi mai spună acum povestea?” „Pune  bușteanul în vatră, focul trebuie să fie puternic,  în noaptea asta stăm de veghe!“  Răscolea jarul cu o creangă de alun pentru a căpăta strălucirea stelelor coborâte din cer. Ochii îi erau ațintiți asupra  flăcărilor  în care se răzvrătea paragina  lumii, rășina șuiera șoptindu-i cuvinte dintr-o limbă de mult uitată, pe care o învățase în secret în nopțile viscolite de iarnă, când își punea capul în poala bunicii, să-i mângâie părul de aur, să îi alunge spaimele fără nume. Auzea chemările rodirii, ale belșugului pe care bunica le rostea în acea noapte mare, întinzându-i  tava de argint plină cu fructe,  turtă dulce, o cană de vin roșu și o crenguță de brad.  Aromele se răspândeau în odaia micuță,  când  alături de toți copiii din lume  nu dormea și  se ruga pentru zeii-părinți încredințându-se că  va salva Soarele-Moș.

În mintea ei reveneau  toate acele promisiuni ale nemuririi. Străngea năframa pe care o primise atunci în dar și lacrimi discrete i se prelingeau pe obraz acum, când vedea cum mama ei stătea lângă vatră, locul în care stătea demult bunica. De la ea  învățase, în câte  o singură noapte pe an, tainele lumii acesteia și ale celei de dincolo de lume. Învățase că, oriunde s-ar afla, vine un moment când trebuie să se întoarcă acasă, iar dacă distanța o amăgește și  nu o poate face trebuie să citească o pagină dintr-o carte, să privească un răsărit de soare, să stea pe malul unei ape curgătoare, să verse o lacrimă când ziua se-nchide spre linia orizontului …

imagine: Alphonse Mucha

Când cerul …


Norii s-au apropiat amenințător și au revărsat pe pământul acoperit de frunze atâta ploaie câtă  i-a refuzat în trei luni de vară. Apa alunecă încet printre rănile deschise ale  pământului încă însetat după atâta arșiță.  Nici o rază pală nu a mai reușit să străpungă pâcla norilor, o infinitate de nunțe de gri s-a etalat prin fața ochilor celor puțini care au îndrăznit să iasă din case într-o zi  rece de toamnă. Copacii răsfirați, zgribuliți s-au  văitat, s-au îndreptat  amenințători spre cer cerându-și frunzele-napoi, au lăcrimat amar, dar   s-au resemnat, aplecându-se a moarte spre pământ, scoarța lor și-a adâncit ridurile, s-a cianozat.  Frunze arse  și flori violet se răzvrătesc zadarnic în noroi, dar nu mai pot  să renască. Fumul discret s-a ridicat, amestecându-se cu picăturile grele de apă, dând o senzatie de sufocare.  Pașii mărunți și repezi ai oamenilor tomnatici  răsună   cadențat pe lespezile lunecoase, grele și ude. Pe strada devastată o femeie cu un șal gri își ridică ochii spre cer. Acum, că norii l-au adus mai aproape de pământ, ar putea să-i incredințeze dorința, iar el ar putea să i-o împlinească. Oare mai are puterea de a auzi glasurile oamenilor, când se-așterne cu ploaia pe pământul reavăn, când se rostogolește zvârcolit peste case, pe străzile contorsionate?  In fond, câți oameni mai îndrăznesc să privească cerul, când cerul  pare să se destrame?

„Când cerul ...

Norii s-au apropiat amenințător și au revărsat pe pământul acoperit de frunze atâta ploaie câtă  i-a refuzat în trei luni de vară. Apa alunecă încet printre rănile deschise ale  pământului încă însetat după atâta arșiță.  Nici o rază pală nu a mai reușit să străpungă pâcla norilor, o infinitate de nunțe de gri s-a etalat prin fața ochilor celor puțini care au îndrăznit să iasă din case într-o duminică rece de toamnă. Copacii răsfirați, zgribuliți s-au  văitat, s-au îndreptat  amenințători spre cer cerându-și frunzele-napoi, au lăcrimat amar, dar   s-au resemnat, aplecându-se a moarte spre pământ, scoarța lor și-a adâncit ridurile, s-a cianozat.  Frunze arse  și flori violet se răzvrătesc zadarnic în noroi, dar nu mai pot  să renască. Fumul discret s-a ridicat, amestecându-se cu picăturile grele de apă, dând o senzatie de sufocare.  Pașii mărunți și repezi ai oamenilor tomnatici  răsună   cadențat pe lespezile lunecoase, grele și ude. Pe strada devastată o femeie cu un șal gri își ridică ochii spre cer. Acum, că norii l-au adus mai aproape de pământ, ar putea să-i incredințeze dorința, iar el ar putea să i-o împlinească. Oare mai are puterea de a auzi glasurile oamenilor, când se-așterne cu ploaia pe pământul reavăn, când se rostogolește zvârcolit peste case, pe străzile contorsionate?  In fond, câți oameni mai îndrăznesc să privească cerul, când cerul  pare să se destrame?”

 

Nu mai am nimic să-ți iert


Gustul melancolic al dimineţilor de toamnă târzie îmi trezeşte amintirea îmbălsămată, îmbrăcată într-o haină absurdă, tristă şi imprecisă care îmi spulberă orice dorinţă, astfel încât să nu mai pot trăi decât la adăpostul unor priviri încercănate şi tulburi. Încerc să-mi reconfigurez existenţa, să inversez ziua cu noaptea, dar noaptea nu mai vine, iar ziua se-adânceşte dureros într-o oglindă spartă. N-am crezut niciodată în filosofia bumerangului, potrivit căreia tot ce faci ţi se întoarce înapoi. Gânduri sticloase, imagini reci si tăioase ca frigul acestei dimineţi revin pe retină intr-un halucinant deja-vu. Intuiesc doza de adevăr din superstiţia că ceea ce oamenii consideră fericire nu reprezintă, la un moment dat, decât un surogat al ei. Nimic din ceea ce am visat nu s-a desfăşurat cu cărţile pe faţă, fără amăgiri sau resentimente. Comoditatea a fost o fugă de adevăr, de răspundere, pentru că şi eu, asemeni altora, nu m-am născut cu spiritul sacrificiului, însă mi-am acceptat comoditatea ca apoi, in scurt timp, să o consider răsfăţ al destinului. Nu am fost adepta viziunilor in extremis, nu am crezut în viaţa in alb si negru, ştiu că există o infinitate de nuanţe imperceptibile, care azi s-au transformat in tonuri de gri.
But we both know what memories can bring / They bring Diamonds and Rust / Yes we both know what memories can bring / They bring Diamonds and Rust … And if you’re offering me diamonds and rust / I’ve already paid.
Nu mai am nimic să-ți iert, nu mai am nimic de pierdut, întrucât am pierdut totul fără să îmi dau seama, iar acum mă-ntorc în toamnă cu sufletul desfrunzit. Amintirea confuză mă urmăreşte ca un stigmat pe care îl port în suflet încă din acele începuturi. Mi se pare că îti aud vocea, am senzaţia că te uiţi discret peste umărul meu, că-ţi văd surâsul seducător în oglindă. Am devenit o prezenţă fantomatică, lipită de spaţiile şi obiectele familiare. O apariţie himerică de care te-ndepărtezi cănd mă apropii.

 

foto: Răsărit în Bărăgan – Zina Dorina Pancu

 

M-ai văzut azi?


M-ai văzut azi, suflete? Şi dacă da, cum de nu ai observat lacrimile care-mi tulburau privirea?

Nicio mângâiere nu poate să potolească violenţa spaimei care m-a trezit brusc. Mă ridic, mă uit în jur, nicio umbră din cele care se roteau haotic în jurul meu. Acum roiesc fantomatice în jurul tâmplelor. Gânduri fără culoare îmi revin dintr-o amintire fragmentată pe care o doream pierdută într-un timp pe care credeam aliatul meu şi care acum s-a întors împotriva mea.Am ucis fiecare zi, otrăvind-o cu speranţe, iluzii ale unei minţi rătăcite într-o lume care îşi clamează dreptul la fericire. O durere puternică îmi săgetează pieptul, respiraţia e obstrucţionată, aerul greu îmi apasă pieptul, privirea se inceţoşează …  mă face să-mi pierd echilibrul pentru o clipă … Cataracta sufletului nu poate fi extirpată chirurgical, să îmi redea vederea.  Înaintez prin camera întunecată … Iadul e un sentiment ce mă tine captivă într-o viaţă în care odihna nu şi-a mai găsit locul nici nu mai ştiu de când. Mâinile pulsează convulsiv, în inimă doare veacul acesta incert, în care oameni ca mine  nu simt cum în aer nu mai pluteşte speranţa, ci vălul alb al morţii care se aşterne la întâmplare peste noi. O durere surdă şi mută îmi apasă pe tâmple, mă strânge şi aşchii de gheaţă mi se-nfig în creier anihilându-mi orice incercare de a striga sau de a mă-mpotrivi durerii. Un cer s-a prăbuşit peste mine, m-apasă, mă sufocă, valuri mă-nalţă fragil pentru ca in secunda următoare să-mi tragă marea de sub picioare. Tăcerea se adânceşte în mine cu fiecare când inspir, sufletul se cianozează gradat, dând impresia unui curcubeu în agonie, înecat în potopul de lacrimi căzute dinăuntrul meu.  O muzică străină îmi sună în auz, îmi pulsează  dureros în vene … nu, nu e o muzică îngerească … ce ironie!… sunetele cristalizate stârnesc furtuna, răscolesc vidul în care s-au adăpostit odată gândurile, se fac scrum.

Încă din copilăria mea, din mileniul trecut am auzit vorbindu-se de icoane care lăcrimează…oamenii pleacă şi acum în pelerinaj la ele, îşi trag sufletul, se miră, se-nchină… se-ntorc liniştiţi pe la casele lor convinşi că timpul va-ncăpea într-o clipă, iar miracolele se vor revărsa asupra lor ca dintr-un corn al abundenţei. Dar tu, suflete, ai văzut un om care plânge? Şi dacă da, te-ai închinat în faţa lui? Ai făcut o mătanie în suflet pentru omul care plânge? I-ai încredinţat durerile tale, fericirile, i-ai pus în palmă  un ban de argint, să-ţi asigure trecerea?

foto:  Strigătul de Edvard Munch

Strigatul Edvard Munch

Când soarele moare


Soarele s-a agățat zadarnic de coroanele arse  ale copacilor, a obosit să se zbată printre norii stigmatizați, cianozați, tânguitori, închizând  între pleoape imaginea lui. Ea  se întreba discret, temându-se ca nu cumva gândurile să-i fie auzite,  cum de a fost posibil ca el să se retragă în penumbră, lăsând neterminată povestea. Sau poate că se terminase, dar ea nu reușise să descifreze semnele, poate iluzia unei fericiri viitoare, a împiedicat-o să audă clar vocea lui care, în spatele unor cuvinte amăgitoare, se pierdea încet…

Avusese fericirea aceea copilărească, credea în miracole, știuse că s-a născut pentru a străluci pe cer pentru el, dar acum descoperea, cu fiecare apus, tenebrele ce se deschideau tot mai adânci înaintea ei ca  să nu poată ajunge la el. Simțea pe buze gustul amar al ultimului sărut, carnea ei încă mai păstra amintirea a două trupuri înlănțuite.  Se simțea floarea ofilită  într-o vază uitată  într-un colț al casei, fructul deshidrat lăsat de decor  pe o farfurie.  Avea fața brăzdată de riduri adânci, săpate în nopțile de nesomn, devenise palidă în absența luminii soarelui ei, slăbise nu pentru că s-ar fi înfometat ci pentru că nu s-a mai hrănit cu iubirea lui.

Soarele  își apleacă fruntea, se cuibărește în mâinile ei, se lamentează și moare spre apus…

 

13153503_887758978014111_814002604_n (1)