Nu mai am nimic să-ți iert


Gustul melancolic al dimineţilor de toamnă târzie îmi trezeşte amintirea îmbălsămată, îmbrăcată într-o haină absurdă, tristă şi imprecisă care îmi spulberă orice dorinţă, astfel încât să nu mai pot trăi decât la adăpostul unor priviri încercănate şi tulburi. Încerc să-mi reconfigurez existenţa, să inversez ziua cu noaptea, dar noaptea nu mai vine, iar ziua se-adânceşte dureros într-o oglindă spartă. N-am crezut niciodată în filosofia bumerangului, potrivit căreia tot ce faci ţi se întoarce înapoi. Gânduri sticloase, imagini reci si tăioase ca frigul acestei dimineţi revin pe retină intr-un halucinant deja-vu. Intuiesc doza de adevăr din superstiţia că ceea ce oamenii consideră fericire nu reprezintă, la un moment dat, decât un surogat al ei. Nimic din ceea ce am visat nu s-a desfăşurat cu cărţile pe faţă, fără amăgiri sau resentimente. Comoditatea a fost o fugă de adevăr, de răspundere, pentru că şi eu, asemeni altora, nu m-am născut cu spiritul sacrificiului, însă mi-am acceptat comoditatea ca apoi, in scurt timp, să o consider răsfăţ al destinului. Nu am fost adepta viziunilor in extremis, nu am crezut în viaţa in alb si negru, ştiu că există o infinitate de nuanţe imperceptibile, care azi s-au transformat in tonuri de gri.
But we both know what memories can bring / They bring Diamonds and Rust / Yes we both know what memories can bring / They bring Diamonds and Rust … And if you’re offering me diamonds and rust / I’ve already paid.
Nu mai am nimic să-ți iert, nu mai am nimic de pierdut, întrucât am pierdut totul fără să îmi dau seama, iar acum mă-ntorc în toamnă cu sufletul desfrunzit. Amintirea confuză mă urmăreşte ca un stigmat pe care îl port în suflet încă din acele începuturi. Mi se pare că îti aud vocea, am senzaţia că te uiţi discret peste umărul meu, că-ţi văd surâsul seducător în oglindă. Am devenit o prezenţă fantomatică, lipită de spaţiile şi obiectele familiare. O apariţie himerică de care te-ndepărtezi cănd mă apropii.

 

foto: Răsărit în Bărăgan – Zina Dorina Pancu

 

Anunțuri

M-ai văzut azi?


M-ai văzut azi, suflete? Şi dacă da, cum de nu ai observat lacrimile care-mi tulburau privirea?

Nicio mângâiere nu poate să potolească violenţa spaimei care m-a trezit brusc. Mă ridic, mă uit în jur, nicio umbră din cele care se roteau haotic în jurul meu. Acum roiesc fantomatice în jurul tâmplelor. Gânduri fără culoare îmi revin dintr-o amintire fragmentată pe care o doream pierdută într-un timp pe care credeam aliatul meu şi care acum s-a întors împotriva mea.Am ucis fiecare zi, otrăvind-o cu speranţe, iluzii ale unei minţi rătăcite într-o lume care îşi clamează dreptul la fericire. O durere puternică îmi săgetează pieptul, respiraţia e obstrucţionată, aerul greu îmi apasă pieptul, privirea se inceţoşează …  mă face să-mi pierd echilibrul pentru o clipă … Cataracta sufletului nu poate fi extirpată chirurgical, să îmi redea vederea.  Înaintez prin camera întunecată … Iadul e un sentiment ce mă tine captivă într-o viaţă în care odihna nu şi-a mai găsit locul nici nu mai ştiu de când. Mâinile pulsează convulsiv, în inimă doare veacul acesta incert, în care oameni ca mine  nu simt cum în aer nu mai pluteşte speranţa, ci vălul alb al morţii care se aşterne la întâmplare peste noi. O durere surdă şi mută îmi apasă pe tâmple, mă strânge şi aşchii de gheaţă mi se-nfig în creier anihilându-mi orice incercare de a striga sau de a mă-mpotrivi durerii. Un cer s-a prăbuşit peste mine, m-apasă, mă sufocă, valuri mă-nalţă fragil pentru ca in secunda următoare să-mi tragă marea de sub picioare. Tăcerea se adânceşte în mine cu fiecare când inspir, sufletul se cianozează gradat, dând impresia unui curcubeu în agonie, înecat în potopul de lacrimi căzute dinăuntrul meu.  O muzică străină îmi sună în auz, îmi pulsează  dureros în vene … nu, nu e o muzică îngerească … ce ironie!… sunetele cristalizate stârnesc furtuna, răscolesc vidul în care s-au adăpostit odată gândurile, se fac scrum.

Încă din copilăria mea, din mileniul trecut am auzit vorbindu-se de icoane care lăcrimează…oamenii pleacă şi acum în pelerinaj la ele, îşi trag sufletul, se miră, se-nchină… se-ntorc liniştiţi pe la casele lor convinşi că timpul va-ncăpea într-o clipă, iar miracolele se vor revărsa asupra lor ca dintr-un corn al abundenţei. Dar tu, suflete, ai văzut un om care plânge? Şi dacă da, te-ai închinat în faţa lui? Ai făcut o mătanie în suflet pentru omul care plânge? I-ai încredinţat durerile tale, fericirile, i-ai pus în palmă  un ban de argint, să-ţi asigure trecerea?

foto:  Strigătul de Edvard Munch

Strigatul Edvard Munch

Când soarele moare


Soarele s-a agățat zadarnic de coroanele arse  ale copacilor, a obosit să se zbată printre norii stigmatizați, cianozați, tânguitori, închizând  între pleoape imaginea lui. Ea  se întreba discret, temându-se ca nu cumva gândurile să-i fie auzite,  cum de a fost posibil ca el să se retragă în penumbră, lăsând neterminată povestea. Sau poate că se terminase, dar ea nu reușise să descifreze semnele, poate iluzia unei fericiri viitoare, a împiedicat-o să audă clar vocea lui care, în spatele unor cuvinte amăgitoare, se pierdea încet…

Avusese fericirea aceea copilărească, credea în miracole, știuse că s-a născut pentru a străluci pe cer pentru el, dar acum descoperea, cu fiecare apus, tenebrele ce se deschideau tot mai adânci înaintea ei ca  să nu poată ajunge la el. Simțea pe buze gustul amar al ultimului sărut, carnea ei încă mai păstra amintirea a două trupuri înlănțuite.  Se simțea floarea ofilită  într-o vază uitată  într-un colț al casei, fructul deshidrat lăsat de decor  pe o farfurie.  Avea fața brăzdată de riduri adânci, săpate în nopțile de nesomn, devenise palidă în absența luminii soarelui ei, slăbise nu pentru că s-ar fi înfometat ci pentru că nu s-a mai hrănit cu iubirea lui.

Soarele  își apleacă fruntea, se cuibărește în mâinile ei, se lamentează și moare spre apus…

 

13153503_887758978014111_814002604_n (1)

De ce să mergi mai departe, la ce să renunți?


Se plimba așa, fără rost, prin casă, dintr-o cameră-ntr-alta. Își trecea mâinile prin părul dezordonat, își ștergea lacrimile care curgeau pe  obraji fără încetare. Fredona un cântec drag ei, un cântec de dragoste și de despărțire. Își amintea că  și-a promis cândva că nu va plânge niciodată pentru vreo iubire din viața ei, întâmplătoare sau  oricât de mare ar fi. Se uita în jur și nu recunoștea nimic,  patul și el în dezordine dezvăluia privirii un somn agitat, perna mai păstra urme de lacrimi. Pe măsuță lucrurile erau în dezordine, foi, stiloul, creioane, calendarul  care arăta o dată de mult trecută,  câteva farduri aruncate la întâmplare,  colierul rupt, cercei ….  Nici măcar oglinda nu-i mai dezvăluia vreo figură cunoscută. Vidul din minte nu putea fi umplut cu frânturi de dorințe, cu clipe fugare de iubire, cu vorbe soptite sau aruncate în vânt. Răbufnea în hohote, de râs sau de plâns … atâta timp irosit … Apoi a încremenit așa, lipită de tocul ușii, a alunecat încet, privea în gol. Nu înțelegea cum a fost posibil … era o prezență agreabilă pentru toți, mulți îi cereau sfatul, pentru că era mereu echilibrată, mereu pregătită să ofere ajutorul cui îl cerea. Învățase atâtea în viață, dar nu învățase să ceară ajutor; credea că ar fi o dovadă de slăbiciune pentru cei care o voiau mereu puternică, matură, înțeleaptă.

Ochii ei erau spălăciți de lacrimi, privirea încețoșată. Se vedea ieșind pe stradă, apariție fantomatică printre oameni care nici măcar nu știau de existența ei.  Se visa urcând în vârf de munte să-și ia zborul asemeni vulturilor, se gândea la mare, la valurile care ar putea să o ia și să o ducă departe. În clipa aceea și-ar fi dorit să–și iasă din trup, să nu mai simtă durerea, să dispară fără ca nimeni să vadă, să-i simtă lipsa, nimic mai mult. Simțea că doar așa se va putea întorce acasă.

Oare cum poate să încapă atâta iubire  într-un suflet de om? Oare cum de s-a lăsat pradă disperării? Oare cum de nu a putut dovedi înțelepciune de data asta? Oare cum de nu a putut să prevadă râul de lacrimi în care își va îneca până și cuvintele? Cum de mai poți să respiri când inima-ți este împietrită?

Tot ceea ce știa era că se întâmplase. Dar a  trecut ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oare devenise mai înțeleaptă?

 

foto: Marina Podgaevskaya – Angel

Marina Podgaevskaya - Angel

Poveste de vară


Aerul în această după-amiază toridă a devenit irespirabil. E grav bolnav. Soarele s-a înverșunat împotriva oamenilor care i-au negat natura divină și azi aruncă flăcări peste lume la-ntâmplare. Norii au fost alungati, doar câțiva mici, albi, pufoși, timizi îndrăznesc din vreme în vreme să-l umbrească strălucirea, pentru ca într-o clipă să dispară. Tot ce atinge el, ființă, plantă, își pierde strălucirea, se topește, frunzele copacilor se-ngălbenesc … chiar și iubirea se face scrum dacă vreo rază mai îndrăzneață pune ochii pe ea. Și ferește-ți lacrimile! Ți le-ar seca într-o clipă.

Aseară visasem că te așteptam. Îmi spuneam în gând că trebuie să aştept în tăcere, îmbrăţişând spațiul infinit. Apoi am visat  că te-am zărit și că alergăm unul spre celălalt. Ne-am prins în brațe , mă ridic pe vârfuri, tu te înclini deasupra mea și-mi potolești  arșița de    pe buze cu un sărut.  Ne-am rotit așa, îmbrățișați, asemeni fluturilor care zboarâ  sfioși deasupra  florilor  de trandafir discret parfumate, catifelate, colorate atât de viu.  Cuvintele tale s-au  metamorfozat în firele de iarbă care-mi alintă gleznele. Când mâinile tale mi-au cuprins talia, am simțit că devenim un singur trup, înălțat îndrazneț spre cer și ne-am așezat lângă un stejar, visând  ca iubirea noastră să prindă rădăcini la fel de puternice ca ale lui.

Mă tem de umbre, deși altădată aș fi alunecat în ele intr-o clipă, știind că acolo mă regăsesc. Mă tem să nu mi-te-alunge, visul meu de senin.  Mă uit la frântura mea de cer si văd că soarele și-a estompat strălucirea, alunecă spre apus căpătând nuanțe violet. Se lasă noaptea.  Timpul nu mai curge înaintea mea, așa că imi rămâne destul  să te privesc,  să-nțeleg  ceea ce  s-a întâmplat. Nici timpul nu mai înseamnă nimic în arșița verii.  A leșinat în zori, într-un vis cu fluturi….În aer plutește fata morgana cu aripi străvezii.

sursa foto : Antares Sensi

17308720_1366552713404320_2052308434813676872_n.png

Furtuna


Iubite, norii roiesc în juru-mi a furtună,

cerul se apropie înspăimântător

de foișorul în care ne-am adăpostit cândva

înghițind gândurile celor care trec grăbiți și zgribuliți pe alei,

câteva frunze se zbat circumstanțial  în noroi.

Picături  reci îmi ating fața,

se oglindesc în ochii mei de femeie

așa cum te oglindeai tu și îi făceai să strălucească,

îmi șoptesc cuvinte într-o limbă rămasă din vremuri apuse,

alunecă pe gât, discret,

întârzie pe piept, inima-mi bate alert,

dar în suflet e liniște și senin.

Soarele meu a răsărit azi din adânc

și e mai vesel ca niciodată,

se-avântă îndrăzneț spre cer

știind că de acolo te poate veghea

și îți poate călăuzi  pașii spre casă,

unde furtuna e doar dragostea .

stele mor

Despre ceață și șoapte


Azi  ceața de dimineață a coborât asupra mea,

șoptindu-mi tainic cuvinte într-o limbă de care auzisem

că a existat  în cărțile de lingvistică.

Atunci fiori reci m-au cuprins:

începusem să descifrez sensurile ascunse

deslușeam clar vocea ta spunând cât îți este de dor.

Pe umerii mei goi am simțit mâinile tale,

respirația caldă,

iar inima a început să bată intens ca atunci

când m-ai strâns pentru prima dată în brațe

și am simțit că acolo vreau să rămân…

visam …  pluteam …mă înălțam …

în jurul nostru roiau fluturi viu colorați ….

Dintr-o dată soarele s-a  avântat  îndrăzneț pe cer.

Cupidon a ieșit la joacă

aruncând  săgeți  la întâmplare.

Tu m-ai sărutat

și ceața a dispărut

imagine: Last Kiss – Leonid Afremov

last kiss leonid afremov