Rugăminte


Vreau să primesc înapoi tot ce am dat și să dau înapoi tot ce am primit.
Vreau să fiu veselă, atât de veselă, să râd până îmi dau lacrimile.
Vreau să ascult muzică, dar nu despre iubire, că am aflat cum e când lumea se împarte în mod stupid la doi.

Vreau să beau apă, multă apă, contribuie la hidratarea tenului, spun unii. Așa voi economisi banii pentru toate cremele de față, de zi, de noapte, antirid, de corp, de mâini.
Vreau să slăbesc, dacă tot evit excesul de sare, zahăr și grăsimi.
Vreau să fac sport, așa voi avea o minte sănătoasă într-un corp sănătos.

Vreau să citesc câte o carte pentru fiecare zi din viață!
Vreau ciocolată!
Vreau flori de primăvară tot timpul anului!

Vreau să fac curățenie în viață. Pentru asta am nevoie de cutii:  cutii in care să pun cursurile după care am învățat în facultate; cutii in care să pun toate cărțile de basme care m-au învățat că totul se termină cu bine și cei care se iubesc trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că cineva a omis voluntar cuvântul împreună; cutii în care să pun toate lecțiile după care am învățat când am dat toate examenele vieții.

Vreau să mă bronzez!
Vreau să pot sări o zi din fiecare lună!
Vreau o stea doar a mea!

Vreau să dorm, să uit.
Vreau să știu de ce doare.
Vreau să învăț.

Vreau să plâng!

Vreau să nu îmi vorbească nimeni despre datorii, că nu am luat cu împrumut viața asta de la nimeni!
Vreau să fiu în continuare imperfectă!

Vreau la mare!
Vreau un peștișor de aur, să îmi îndeplinească toate dorințele!
Vreau să duc peștișorul de aur la veterinar, să oprească cineva toată nebunia asta cu dorințele!

Vreau ojă roșie, rochița de catifea și pantofii cu toc. Și plec.

 

Inkedpeste-auriu-1024x724_LI

Anunțuri

Unde va fi primăvara mea?


Unde va fi primăvara mea:

în pădurea arsă de amintire,

în ochii frunzelor care au plâns în copaci,

şi s-au aşternut a moarte pe pământ,

în norii care-au înghiţit soarele

şi au împietrit peste lume,

în râul care poartă frunze haotice-n vale?

Azi se odihneşte -n iertarea ta,

se face vânt şi-mi dă roată,

se-ntoarce-n golul dintre noi…

primăvara mea, noaptea noastră eternă,..

Unde va fi primăvara mea?

 

Metamorfoză


Dimineaţa magnoliile îşi risipesc parfumul

peste gândurile  încă-adormite.

Dimineaţa muzica egalează frumuseţea

visului spulberat în zori.

Dimineaţa lumina înghite lacrimile umbrei

care aşteaptă la porţile paradisului

Dimineaţa salcia plânge soarta frumoasei

cu ochi verzi şi suflet împietrit.

 

Geografie –  lacrimile desenează pe obraz

harta severă a unui sentiment.

 

  • Vrei să intrăm în primăvară-n doi?
  • Limpezimea glasului tău îmi dă fiori…

 

Unde s-au risipit umbrele paşilor?

 

  • Ia-mă de mână, aşterne-mă-n inimă,

varsă o lacrimă…

 

E frig primăvara asta

in alb şi pal violet…

femeia verde se-ntoarce…

Pământul reavăn înghite tălpile,

trupul devine trunchi,

spre pământ se-ntorc crengile

scoarţa feamătă, crapă,

eliberează frunzele,

lacrimi din ramuri

cad peste lume…

Plânsul e-amar…

 

 

în imagine: MONET – salcie plângătoare şi iaz cu nuferi

MONET salcie-plangatoare-si-iaz-cu-nuferi-1919

Ultimul sărut


Avusese  impresia că se cunoșteau de-o viață, imaginea lui o urmărea din umbră. Nu-și putea explica, nu îl văzuse, dar simțise că era cel care o însoțea în vis, în nopțile tainice de iarnă, când viscolul șuiera amenințător împotriva  celor care ar fi îndrăznit să se-avânte în orașul încremenit în trecutul încărcat de amintiri care îi umpleau sufletul de o bucurie copilărească.

Au rămas o vreme îmbrățișați, buzele lui șopteau cuvinte care se pierdeau în auz: “ – Să nu mă părăsești niciodată!” S-a desprins ușor, spunându-i cu glas tremurat “- De ce să întârzii, știi că îmi este rezervată plecarea?”  “- Hai, liniștește-te!”, i-a răspuns el strângând-o la  pieptul lui. Când a auzit asta, lacrimile i-au invadat ochii; umbrele se instalaseră de ceva vreme în sufletul ei, iar acum ieșeau la lumină, ridicând ziduri între ei, ca nicio promisiune sau mângâiere să nu o atingă.

La lumina lumânării, umbrele lor păreau uriașe, se contopeau dându-i impresia că basmul în care trăia le rezervă un final fericit. Când ceara s-a topit, flacăra s-a stins și umbra a fost înghițită de întuneric. Nicio secundă de lumină … totul a dispărut. Între buzele ei și ale lui s–a deschis abisul, iar abisul nu se-mparte la doi. A devenit prizoniera propriului corp mistuindu-se în jocul care-i ținea captivă inima.

La o privire atentă, a descoperit că lipsea cuvântul împreună.

O stea căzătoare nu-i decât amintirea soarelui care apune. O clipă de neatenție și a dispărut pentru totdeauna – își spunea ridicând privirea spre cer, în timp ce vocea i se stingea.

Dmitri Matkovsky – The Last Kiss

The Last Kiss, L'ultimo bacio, Original Abstract - Painting,  30x55 cm ©2017 by Dmitri Matkovsky -       Abstract Art, Abstract Expressionism, Canvas, People, Portraits, Women, oil protrait, oil painting, oil original, woman, kiss, oral sex

Amnezie


Timpul nu s-a oprit în loc, era de hârtie sau de sticlă , îi simțeam povara, dar am prins curaj și l-am făcut țăndări într-o zi … fiecare și-o imaginează cum vrea. În ziua aceea eram singură într-o cameră plină de lume, fiecare îmi punea întrebări iar eu nu îmi amintesc să le fi auzit și nici răspunsurile nu cred că au fost ale mele, mă simțeam protejată de zidul acela în dărâmare. Ușa aceea? Oare unde dă? Dau să o deschid, dar e prea grea. Măinile mă dor , ochii mă dor, amintirea… Dar lumina? Unde a dispărut lumina? Abia crăpaseră zorii și cineva a înghițit-o. S-a așternut rugina lumii peste tot, la ferestre pe ziduri,, peste mine. Trebuie să fie o sală de repetiții, altfel nu văd ce caută oamenii aceia . Dar dacă eu nu trebuia să fiu aici? Unde sunt?

 

credits:  Bartosz Beda

Imagini pentru lumini si umbre paintings

Nostalgie de iarnă


Îmi lipsește zăpada aceea venită de-a valma peste lume, soarele care în acea zi s-a înălțat îndrăzneț și a făcut ca râuri să curgă pe străzile care nu îndrăzneau să iasă la lumină. Acum un an nu bănuiam că, la o cafea, pe-nserat, viața mea se va așeza pe alt curs.

Planurile pentru întreaga zi păreau stabilite de la primii aburi ai  cafelei care îmi învăluiau simțurile  când ochii priveau absenți  camera goală,  distanța  amabilă,   palidă rătăcire.  Zgomote îmi trec în auz, discuții mărunte, cuvinte tăioase, tăceri îndelungi încă dor. Mă gândesc la câte greșeli au încăput într-o viață de om, la clipele de încântare, la priviri ascuțite , răni deschise, inima încă îmi este slăbită. Doar migrena este singura care nu m-a părăsit, simt durerea acută … până când? Mă întreb cum mi-am supraviețuit și de data asta, rătăcesc fără sens. Încerc să mă ascund în spatele unor răspunsuri binevoitoare, lumina îmi oferă  și azi binecuvântarea dureroasă.

Deschid televizorul din inerție, totul e fără noimă. Intru în universul virtual, un cerc vicios în care ne ascundem când   vrem  să ieșim în lume.  Click și să fie muzică:     Tú, tan seguro de ti y sin embargo/ Necesitas tenerme en tus manos/ Enseñarme perfecta sumisa y atenta/ Bonita estupenda/ Y yo, tan vacía y tan sola a tu lado/ Enganchada a un amor inventado/ Engañada al principio/ Y a hora cansada de ti/  Y me hice la loca para no perderte – Malu,  acum în  playlist.    Postările  curg, răspunsuri binevoitoare, clișee, post comment, mâncăm sănătos,  cafea cu  frișcă  și zâmbete,  ipocrizie, îmi place cafeaua amară.  Inbox alert, lumea încă mai crede că exist, că îmi pasă. Deschid totuși. Zâmbesc discret. Seducătoare discuție, este el , dar , trezește-te, viața reală o cunoști, femeie, știi că nu poți avea încredere, joacă-te, dar fii prudentă, să nu te-nvingă jocul! Respir alert. Oare ce vrea azi?  Răspund lapidar. Trebuie să ies din casă, rutina învinge, revin în cotidian, constrângeri, replieri de moment. Adio Querida,/ No quero la vida,/ Me l’amagrates tu,/ Tu madre cuando te pario/ Y te quito al mundo/ Corazon ella no te dio/ Para amar segundo- Yasmin Levy.  

Am ieșit  Soarele se-avântă, aruncă flăcări și zăpada căzută de-a valma se crispează, grămezile contorsionate devin lacuri negre , păcatele lumii se revarsă, dar cine mai are timp să observe?  Oamenii grăbiți, nervi, zgomote … era atâta liniște când ningea … mă gândesc unde-i vrăjitoarea , a obosit, și-a pierdut și ultima viață. Dacă-aș fi eu, aș da din nou năvală cu viscolul, să dispară totul, totul …

Revin acasă, intru în lumea mea virtuală, e de preferat celei reale. Deschid instinctiv. Mesaj nou, îmi revine zâmbetul. Din nou el. Schimb amabil de replici, ce faci? Treburi. Dar mai târziu? Respir alert. E oare ziua aceea în care a spus că va veni? Nu pot crede asta, nu,  ar fi prea mult. Nimic în plan? Ieșim? Cu greu îmi controlez genunchii, că doar nu m-a lovit reumatismul chiar acum. Încerc o amânare, o acceptă. Respir alert. Ah femeile … iar haine, ce aleg, farduri, părul e aranjat după ultima furtună la modă. Un duș în grabă, prima rochie care îmi cade la propriu în mână, câteva farduri discrete și am ieșit. In fond, a fost o zi primăvăratică, trebuie să fie bucurie și în suflet  :Tu me tendras que perdonar por este beso que te di/ hay momentos en que sobran las palabras/ no me conoces ya lo se,/  pero fue un impulso de la piel,/ que broto sin esperar cuando te vi./  pero es que asi soy yo…  desnudo el corazon,/  si me sorprende alguien como tu…”-Malu.

Azi am fugit de tine fugind de mine, iar acum se înserează fără tine. Doar aerul rece îmi învăluie simțurile, ard rănile pe care le-a lăsat în urmă iubirea, iar lacrimile se transformă în râul de singurătate care alunecă sub pașii mei rătăcind pe alei. Închid ochii și privirea ta luminează în adâncul meu, alungând umbrele, dezvelindu-mi toate secretele. Aud vocea ta  care îmi susură cuvinte ispititoare sau cuvinte care mă fac să tremur de furie.   Îmbrățișez vântul, ridic mâinile spre cer, invocând vrăjitoarea, fără să mă tem de furtuna pe care ar putea să o dezlănțuie; Blestemat fie calmul tău și cuvintele care răzbat până la mine, blestemate fie cuvintele care îmi însoțesc îndoielile, lacrimile, amintirile pe care zadarnic încerc să le șterg din inimă! 

Te-am alungat de-atâtea ori, distanța  ne-a fost potrivnică, dar tu ai revenit de fiecare dată mai strălucitor, Pentru ultima dată, te rog, privește-mă și spune-mi că te-au obosit capriciile mele,  că ai uitat cum este să iubești,  spune-mi ce crezi, spune-mi că e doar vina mea și pleacă! 

Am crezut că pot masca totul așternând vălul uitării și nu voi mai auzi vreodată nimic, până când vântul jongler l-a smuls și l-a dus departe, deconspirându-mi sentimentele. Am fugit crezând că  voi putea da timpul înapoi și voi putea relua totul de unde am rămas. M-am rostogolit în gând, m-am așternut la picioarele timpului și nu am găsit decât o inimă care sângerează. Rătăcesc în veacul acesta incert care s-a scurs printre noi. „Yo te necesito, me haces falta amigo mío, que seguir sin ti es mi sentencia, mi castigo. Que te necesito, que sin ti… todo anda mal.”-Malu. 

Photo credit: Marina Podgaevskaya

Imagini pentru Marina Podgaevskaya

IARNA FĂRĂ IARNĂ


Îi era dor de-o zăpadă venită din străfunduri de veac, de troienele așternute de-a valma peste  Bărăgan. Visa la fulgii mari, pufoși coborând discret pe  pământ, amestecați cu rotocoalele de fum înălțate spre cer. Se gândea cum de păsările paradisului nu și-au mai scuturat aripile pentru ca miracolele să se reverse din nou asupra lumiii încremenite în nămeții de indiferență.

„În noaptea asta trebuia să  ningă” , „Cine o să îmi mai spună acum povestea?” „Pune  bușteanul în vatră, focul trebuie să fie puternic,  în noaptea asta stăm de veghe!“  Răscolea jarul cu o creangă de alun pentru a căpăta strălucirea stelelor coborâte din cer. Ochii îi erau ațintiți asupra  flăcărilor  în care se răzvrătea paragina  lumii, rășina șuiera șoptindu-i cuvinte dintr-o limbă de mult uitată, pe care o învățase în secret în nopțile viscolite de iarnă, când își punea capul în poala bunicii, să-i mângâie părul de aur, să îi alunge spaimele fără nume. Auzea chemările rodirii, ale belșugului pe care bunica le rostea în acea noapte mare, întinzându-i  tava de argint plină cu fructe,  turtă dulce, o cană de vin roșu și o crenguță de brad.  Aromele se răspândeau în odaia micuță,  când  alături de toți copiii din lume  nu dormea și  se ruga pentru zeii-părinți încredințându-se că  va salva Soarele-Moș.

În mintea ei reveneau  toate acele promisiuni ale nemuririi. Străngea năframa pe care o primise atunci în dar și lacrimi discrete i se prelingeau pe obraz acum, când vedea cum mama ei stătea lângă vatră, locul în care stătea demult bunica. De la ea  învățase, în câte  o singură noapte pe an, tainele lumii acesteia și ale celei de dincolo de lume. Învățase că, oriunde s-ar afla, vine un moment când trebuie să se întoarcă acasă, iar dacă distanța o amăgește și  nu o poate face trebuie să citească o pagină dintr-o carte, să privească un răsărit de soare, să stea pe malul unei ape curgătoare, să verse o lacrimă când ziua se-nchide spre linia orizontului …

imagine: Alphonse Mucha