Femeia – între mit și prejudecată


O femeie care iubește strălucește pe dinăuntru și pe dinafară, are o lumină inconfundabilă, are curaj și forță.
În trei mii de ani de civilizație umană, femeia este sursa de inspirație pentru o întreagă literatură. Miturile, parte a moștenirii culturale universale, vorbesc despre femei care aprind imaginația tuturor, de care se indrăgostesc, deopotrivă, oameni și zei.
Femeia este capabilă să atragă privirile, să stârnească pasiuni puternice, să atragă oprobriul, să elibereze forțe oculte. Însă nu multă lume este capabilă să înțeleagă. Societatea, in esență patriarhală, este plină de prejudecăți în cea ce privește femeia. Femeii i se cere să se sacrifice, să renunțe, să înțeleagă. Când plânge, se eliberează, dar câți bărbați pot auzi plânsul unei femei? Sau îi pot înțelege durerea? Sau visul de iubire?
Femeia este, prin structura sa intimă, parte a actului creator, poartă în ea misterul creației. Este o forță a pământului, care este în esență feminin, așa cum l-au consacrat mitologiile lumii.
Ea este capabilă de o suferință profundă, pe care o poartă în tăcere sau o strigă în așa fel încât întreg pământul o aude.
Energia unei femei vine din iubire. Iubirea face ca o femeia să strălucescă, să se dezvăluie în fața lumii în ipostază magică, divină. Femeia care iubește intră în rezonanță cu întregul univers. Pământul i se așterne la picioare. Lumea unei femei care iubește este încărcată de recunoștință, de culoare, de frumusețe, de sfințenie. Ea debordează de energie, are forță. În plus, reiterează imaginea seducătoare a zeițelor antice sau a vrăjitoarelor pe care cultura patriarhală le-a dat uitării.

FB_IMG_1545546800089

Reclame

Capcana amintirii


Detrás de la memoria._Miguel Oscar Menassa.JPG

Ai nevoie de câteva secunde să te îndrăgostești și trec ani în care nu poți să te ierți pentru că ți-ai pus inima întreagă în mâinile unui om care avea mai multă  iubire în palme decât în suflet, își spusese în timp ce privirea îi căzu pe colierul de perle pe care  și-l pregătise pentru a atrage privirile … ale cui?

 Pierduse zile întregi, gândindu-se dacă fusese supusă unui nou test sau dacă universul îi răspundea la ani-lumină distanță de atingerile lui încă vii, punându-i o constelație în palme. Căzuse în capcana ochilor lui, se îndrăgostise de privirea-i senină,  se amăgise spunându-și că de data asta va fi bine.

El nu mai era să o vadă. Ieșise din viața ei aproape neobservat, așa cum părăsesc scena actorii din rolurile secundare, în timp ce  spectacolul grandios continuă, fără să știe dacă o să-l mai vadă a doua zi, peste o lună, sau, poate,  niciodată.

 

C: Miguel Oscar Menassa – Detrás de la memoria

GEOMETRII INVIZIBILE


Motto: “ Dintre toate artele, pictura abstractă este cea mai dificilă. Îți cere să știi să desenezi bine, să ai o sensibilitate  sporită pentru  compoziție și pentru culori și să fii un adevărat poet. Ultima calitate este cea esențială ” – Vassily Kandinsky

Sustrăgându-se timpului, arta reuneşte simultan trecutul, prezentul şi viitorul, atât prin specificul ei ideatic cât şi prin modalitățile particulare de realizare.

Cuvântul și imaginea, prin încărcătura lor energetică, pot fi două elemente impregnate de religiozitate fără să aparțină teologicului. Suntem obișnuiți să  ne exteriorizăm gândurile și trăirile, să citim un text  sau să privim o imagine care să ne inducă anumite stări. Mesajele, stimulând rațiunea și sensibilitatea ne ajută să vedem invizibilul din imagini, să citim inexprimabilul din cuvinte.

Frumosul ne încarcă spiritual cu energie pozitivă, ne ajută să ne cizelăm atât forma exterioară, cât și interioritatea.  Corespondența esență-aparență este o necesitate pentru ca oamenii să simtă încărcătura energetică integrată în orice formă de artă.

La începutul secolului al XX-lea, Vassily Kandinsky, pictor rus,  a avut vizionarismul de a scoate arta de pe făgașul material în care își ducea viața umilă, asemeni umanității care avea să se confrunte cu două războaie mondiale (pe care de altfel le-a și prezis) și a așezat-o pe calea non-obiectivă, abstractă, pentru a exprima emoțiile, experiența interioară a artistului. . Pictura “Călărețul albastru” redă starea emoțională și estetică a unui artist refuzat la început, dar conștient că  deschide noi perspective în artă. El s-a văzut ca pe un profet al cărui misiune era să împărtășească acest ideal cu lumea pentru îmbunătățirea vieții societății. A redescoperit viața acolo unde fusese extirpat sufletul și, printr-un modest fel de a fi “altfel”, și-a dedicat efortul redefinirii relației dintre tradiție și modernitate, stimulat fiind de experimentele, descoperirile științifice și de progresul tehnicii   Acestea , în viziunea lui Kandinsky, nu trebuie să excludă orientarea spirituală, ci să o integreze în alte modalități de exprimare.

Forma, ca espresie a unui conținut interior, așa cum se dezvăluie în “Compoziție VIII” sau “Negru, violet”,  “abstractă sau geometrică, posedă un ton interior propriu, ea este o fiinţă spirituală dotată cu calităţi identice cu această formă. Un triunghi (neavînd alte caracteristici indicatoare decît că este ascuţit, obtuz sau isoscel) este o fiinţă. Un parfum spiritual propriu emană din el. Asociat cu alte forme, acest parfum se diferenţiază, se îmbogăţeşte cu nuanţe, dar în fond rămâne neschimbat”

Pictura a fost de o spiritualitate profundă, o limbă vizuală universală a formelor și culorilor abstracte care au depășit granițele culturale și fizice pentru Kandinsky. În “Voci necunoscute” a asociat-o cu muzica, o formă transcendentă de artă, prin capacitatea de a evoca imagini în mintea ascultătorilor, cu  geometria, pentru bogăția de  forme, capabilă să genereze asocieri inedite în imaginația oamenilor. Imaginea vieții spirituale este sintetizată în triunghi, afirmând că “vârful unui triunghi care atinge marginea unui cerc spune la fel de multe cuvinte precum mâna lui Adam care atinge degetul lui Dumnezeu.”  Artistul transcende prin opera sa, asemeni lui Moise care, coborând de pe munte, vede dansul oamenilor în jurul vițelului de aur, nu renunță să aducă o nouă înțelepciune pentru oameni.

Arta presupune și interpretare, iar aici intervine receptorul operei. Acesta trebuie să pătrundă din exterior spre interior, să parcurgă nu doar textul scris sau imaginea care i se derulează în fața achilor, ci și viața artistului, pentru o cunoaștere profundă, pentru a descoperi simbolurile și semnificațiile ascunse ale acestora, îmbogățindu-se spiritual.

blue-rider-1903.jpg!Large

Călărețul albastru

Black and Violet Wassily Kandinsky.jpg

Negru, violet

99.jpg

Voci necunoscute

50.jpg

Compoziție VIII

RUGĂMINTE CĂTRE PEȘTIȘORUL DE AUR


Vreau să primesc înapoi tot ce am dat și să dau înapoi tot ce am primit.
Vreau să fiu veselă, atât de veselă, să râd până îmi dau lacrimile.
Vreau să ascult muzică, dar nu despre iubire, că am aflat cum e când lumea se împarte în mod stupid la doi.

Vreau să beau apă, multă apă, contribuie la hidratarea tenului, spun unii. Așa voi economisi banii pentru toate cremele de față, de zi, de noapte, antirid, de corp, de mâini.
Vreau să slăbesc, dacă tot evit excesul de sare, zahăr și grăsimi.
Vreau să fac sport, așa voi avea o minte sănătoasă într-un corp sănătos.

Vreau să citesc câte o carte pentru fiecare zi din viață!
Vreau ciocolată!
Vreau flori de primăvară tot timpul anului!

Vreau să fac curățenie în viață. Pentru asta am nevoie de cutii:  cutii in care să pun cursurile după care am învățat în facultate; cutii in care să pun toate cărțile de basme care m-au învățat că totul se termină cu bine și cei care se iubesc trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că cineva a omis voluntar cuvântul împreună; cutii în care să pun toate lecțiile după care am învățat când am dat toate examenele vieții.

Vreau să mă bronzez!
Vreau să pot sări o zi din fiecare lună!
Vreau o stea doar a mea!

Vreau să dorm, să uit.
Vreau să știu de ce doare.
Vreau să învăț.

Vreau să plâng!

Vreau să nu îmi vorbească nimeni despre datorii, că nu am luat cu împrumut viața asta de la nimeni!
Vreau să fiu în continuare imperfectă!

Vreau la mare!
Vreau un peștișor de aur, să îmi îndeplinească toate dorințele!
Vreau să duc peștișorul de aur la veterinar, să oprească cineva toată nebunia asta cu dorințele!

Vreau ojă roșie, rochița de catifea și pantofii cu toc. Și plec.

Inkedpeste-auriu-1024x724_LI

Unde va fi primăvara mea?


Unde va fi primăvara mea:

în pădurea arsă de amintire,

în ochii frunzelor care au plâns în copaci,

şi s-au aşternut a moarte pe pământ,

în norii care-au înghiţit soarele

şi au împietrit peste lume,

în râul care poartă frunze haotice-n vale?

Azi se odihneşte -n iertarea ta,

se face vânt şi-mi dă roată,

se-ntoarce-n golul dintre noi…

primăvara mea, noaptea noastră eternă,..

Unde va fi primăvara mea?

 

Metamorfoză


Dimineaţa magnoliile îşi risipesc parfumul

peste gândurile  încă-adormite.

Dimineaţa muzica egalează frumuseţea

visului spulberat în zori.

Dimineaţa lumina înghite lacrimile umbrei

care aşteaptă la porţile paradisului

Dimineaţa salcia plânge soarta frumoasei

cu ochi verzi şi suflet împietrit.

 

Geografie –  lacrimile desenează pe obraz

harta severă a unui sentiment.

 

  • Vrei să intrăm în primăvară-n doi?
  • Limpezimea glasului tău îmi dă fiori…

 

Unde s-au risipit umbrele paşilor?

 

  • Ia-mă de mână, aşterne-mă-n inimă,

varsă o lacrimă…

 

E frig primăvara asta

in alb şi pal violet…

femeia verde se-ntoarce…

Pământul reavăn înghite tălpile,

trupul devine trunchi,

spre pământ se-ntorc crengile

scoarţa feamătă, crapă,

eliberează frunzele,

lacrimi din ramuri

cad peste lume…

Plânsul e-amar…

 

 

în imagine: MONET – salcie plângătoare şi iaz cu nuferi

MONET salcie-plangatoare-si-iaz-cu-nuferi-1919

Ultimul sărut


Avusese  impresia că se cunoșteau de-o viață, imaginea lui o urmărea din umbră. Nu-și putea explica, nu îl văzuse, dar simțise că era cel care o însoțea în vis, în nopțile tainice de iarnă, când viscolul șuiera amenințător împotriva  celor care ar fi îndrăznit să se-avânte în orașul încremenit în trecutul încărcat de amintiri care îi umpleau sufletul de o bucurie copilărească.

Au rămas o vreme îmbrățișați, buzele lui șopteau cuvinte care se pierdeau în auz: “ – Să nu mă părăsești niciodată!” S-a desprins ușor, spunându-i cu glas tremurat “- De ce să întârzii, știi că îmi este rezervată plecarea?”  “- Hai, liniștește-te!”, i-a răspuns el strângând-o la  pieptul lui. Când a auzit asta, lacrimile i-au invadat ochii; umbrele se instalaseră de ceva vreme în sufletul ei, iar acum ieșeau la lumină, ridicând ziduri între ei, ca nicio promisiune sau mângâiere să nu o atingă.

La lumina lumânării, umbrele lor păreau uriașe, se contopeau dându-i impresia că basmul în care trăia le rezervă un final fericit. Când ceara s-a topit, flacăra s-a stins și umbra a fost înghițită de întuneric. Nicio secundă de lumină … totul a dispărut. Între buzele ei și ale lui s–a deschis abisul, iar abisul nu se-mparte la doi. A devenit prizoniera propriului corp mistuindu-se în jocul care-i ținea captivă inima.

La o privire atentă, a descoperit că lipsea cuvântul împreună.

O stea căzătoare nu-i decât amintirea soarelui care apune. O clipă de neatenție și a dispărut pentru totdeauna – își spunea ridicând privirea spre cer, în timp ce vocea i se stingea.

Dmitri Matkovsky – The Last Kiss

The Last Kiss, L'ultimo bacio, Original Abstract - Painting,  30x55 cm ©2017 by Dmitri Matkovsky -       Abstract Art, Abstract Expressionism, Canvas, People, Portraits, Women, oil protrait, oil painting, oil original, woman, kiss, oral sex