Avusese  impresia că se cunoșteau de-o viață, imaginea lui o urmărea din umbră. Nu-și putea explica, nu îl văzuse, dar simțise că era cel care o însoțea în vis, în nopțile tainice de iarnă, când viscolul șuiera amenințător împotriva  celor care ar fi îndrăznit să se-avânte în orașul încremenit în trecutul încărcat de amintiri care îi umpleau sufletul de o bucurie copilărească.

Au rămas o vreme îmbrățișați, buzele lui șopteau cuvinte care se pierdeau în auz: “ – Să nu mă părăsești niciodată!” S-a desprins ușor, spunându-i cu glas tremurat “- De ce să întârzii, știi că îmi este rezervată plecarea?”  “- Hai, liniștește-te!”, i-a răspuns el strângând-o la  pieptul lui. Când a auzit asta, lacrimile i-au invadat ochii; umbrele se instalaseră de ceva vreme în sufletul ei, iar acum ieșeau la lumină, ridicând ziduri între ei, ca nicio promisiune sau mângâiere să nu o atingă.

La lumina lumânării, umbrele lor păreau uriașe, se contopeau dându-i impresia că basmul în care trăia le rezervă un final fericit. Când ceara s-a topit, flacăra s-a stins și umbra a fost înghițită de întuneric. Nicio secundă de lumină … totul a dispărut. Între buzele ei și ale lui s–a deschis abisul, iar abisul nu se-mparte la doi. A devenit prizoniera propriului corp mistuindu-se în jocul care-i ținea captivă inima.

La o privire atentă, a descoperit că lipsea cuvântul împreună.

O stea căzătoare nu-i decât amintirea soarelui care apune. O clipă de neatenție și a dispărut pentru totdeauna – își spunea ridicând privirea spre cer, în timp ce vocea i se stingea.

Dmitri Matkovsky – The Last Kiss