Am învățat mult prea târziu că cicatricele sufletului nu  pot fi numărate. Sunt mai multe decât anii pe care i-am trăit. Pot dansa, pot alerga, pot urca munții, dar nu mai pot duce povara atâtor răni pe care le-am îngrijit. Fiecare are o poveste pe care aș putea-o povesti de mii de ori. Niciuna nu are final fericit, dar fiecare a săpat adânc în mine, transformându-mă în femeia pe care o privești străin. Uneori aerul respirat mă sufocă, mă apasă încât îmi e greu să mai merg, nu mai  știu să râd, plânsul mi-a invadat nopțile. Dar dacă cineva mi-ar dărui posibilitatea de a o lua de la capăt, mi-aș sculpta pe trup fiecare cicatrice, aș scrie în fiecare zi tot ce-am simțit, chiar și în acele zile în care îmi doream mai bine să adorm pentru totdeauna decât să mai văd un nou răsărit.

Am învățat să mă bucur de visul din ultima secundă când petalele desfăcute ale iubirii s-au așternut încet pe pământ. Niciun calcul matematic nu m-a ajutat să găsesc  soluția visului impar, nicio axiomă nu mi-a oferit doza de adevăr din spatele gratiilor de lacrimi care îmi întunecau privirea.

Știai cât mă tem de toamnă, de ploile care cad ca gândurile mele rătăcite? Mă tem de verdele ce se mistuie, de mirosul de gutuie al frământărilor noastre, de distanța ce ne păstrează în șoaptele valurilor amintirea. M-am dezintegrat  în universul plin de  numere raționale care nu au mai găsit calea spre întreg. Copacii îngenunghează, seva iubirii de viață fuge în rădăcini, nisipul împietrește în clepsidră, iar toamna își culcă visul în pământ. Știai că mă tem de semnul de-ntrebare de la finalul cuvintelor tale, de visul din nopțile reci și lungi ce vor urma?  Mă tem că dezghețul mă va regăsi tot  în spatele zidurilor fără ferestre sau uși pe care le-am ridicat în jurul meu. În toamna asta  se-nserează devreme pe dalele de piatră, întârzie ziua în mâna dreaptă…

Am învățat că nu are rost să  ascund rana bandajând-o, pentru că ea va ieși la suprafață și nu pot să o împiedic. Chirurgia plastică nu poate decât să infrumusețeze rănile pe care să le port mai apoi cu mândrie. Rana care nu sângerează pe dinafară, sângerează până la ultima picătură și cu ea  trece viața printre degete.